MASACRU CENZURAT - MOISEI

- Adevarul ascuns despre executia a 29 de oameni intr-un sat din Maramures
Multi ani, cel mai crud eveniment petrecut in Maramures in timpul ocupatiei hortiste a fost invaluit in misterul creat de variantele diferite enuntate de propaganda comunista din Romania si Ungaria. Dincolo de valul sovin sau revansard, am cautat adevarul despre masacrul de la Moisei si despre asasinarea celor 29 de romani de jandarmii hortisti. Urmeaza reconstituirea cutremuratoare a zilei de 14 octombrie 1944.

In Maramures, cei patru ani de ocupatie hortista a nordului Ardealului (1940-1944) s-au sfarsit violent, evenimentele fiind consemnate in diferite variante, in functie de nationalitatea semnatarilor respectivelor lucrari. In urma cu 67 de ani, la 14 octombrie 1944, pe drumul principal ce duce spre Borsa, 29 de romani din Targu Mures, Cluj si Maramures au fost inchisi in doua case de la periferia satului Moisei si au fost executati de jandarmi din armata maghiara a lui Horthy Miklos.

Cu ajutorul specialistilor, a putinelor documente pastrate in arhive si a martorilor oculari am incercat sa aflam, dincolo de valul propagandistic, sovin sau revansard, adevarul despre masacrul de la Moisei, cel mai crud episod petrecut in Maramuresul din timpul ocupatiei hortiste.

Intrarea hortistilor in Maramures
La doar cinci zile dupa Dictatul de la Viena, cand “arbitrii” Joachim von Ribbentrop si Galeazzo Ciano, ministrii de externe ai Germaniei hitleriste si Italiei facsiste, atribuiau Ungariei lui Horthy Miklos Ardealul de nord, in zorii zilei de 5 septembrie 1940, prima unitate maghiara din Armata I, care avea un efectiv de 208.000 militari, trecea frontiera pe la Sighetu Marmatiei ajungand pana in Ocna Sugatag.

In 7 septembrie, armata hortista a intrat in Baia Mare, primirea oficiala fiind facuta in centrul vechi al orasului de catre autoritati, in frunte cu Alexandru Rakoczi, primul dintre cei sapte primari pe care i-a avut orasul in timpul celor patru ani de ocupatie hortista.

Rapoarte oficiale despre omoruri
In raportul Secretariatului de Stat pentru nationalitati privind situatia din Ardealul de Nord, in perioada 30 august 1940 - 1 noiembrie 1941 sunt mentionate 919 omoruri, 1.126 de schingiuri, 4.126 de batai, 15.893 de arestari, 124 de profanari, 525 de devastari colective si individuale, precum si 218.919 de expulzari ale ardelenilor romani peste linia de demarcatie impusa prin Dictatul de la Viena.

Un raport al protopopului greco-catolic de Baia Mare, intocmit la sfarsitul anului 1944 la solicitarea episcopului Alexandru Rusu, dezvaluie ca „imediat dupa 23 august 1944, in majoritatea localitatilor au avut loc arestari, ucideri, violente”. “Au fost arestati, pe o durata de doua-trei zile, crediciosi, intelectuali si preoti, fiind transportati sub amenintarea baionetei la sediul Tribunalului din Satu Mare sau la sediul legiunii de jandarmi”, a precizat seful serviciului Arhivelor Nationale Maramures, Klara Guseth.

In Baia Mare, 35 de persoane au fost inchise, la Dumbravita, preotul satului, invatatorul, directorul scolii din Rus si mai multi elevi au fost inchisi in celule de circa patru metri situate in sediul Tribunalului din Satu Mare. “Cand au fost dusi la subsolul cladirii, acestia au intalnit aproximativ 300 de cetateni, adunati din Baia Mare, Satu Mare, Oas si Seini”, a mentionat Guseth.

Cruzimile hortistilor, consemnata in acte
Raportul clericilor greco-catolici din Maramures mai consemneaza impunerea maghiarizarii numelor romanesti, rechizitionarile facute de armata maghiara, din toate comunele fiind confiscate vite, cai, trasuri, alimente si obiecte de valoare, abuzurile, insa si crimele, unele accidentale, cauzate de focuri razlete, altele voluntare, crude.

„La Baita, administratie maghiara a decis ca lucratorii de la mina sa fie dati afara. Documentul mentioneaza si victimele. La Bozanta Mare a fost ucisa de gloantele armatei germano-ungare care stationa in comuna Busag o batrana. La Bozanta Mica a murit lovit de un obuz fostul cantor Vasile Pop si au fost raniti Maria Nedelea, Leo Iosif, Ana Dorca, Maria Tarta si Ioan Gorgan. La Busag, a fost impuscata calugarita Onita Chiroaie, ascunsa in pivnita preotului din Cicarlau, vaduva Pop Linca (nascuta Gavrilas), Ghita Vasile si Muntean Gavril. De asemenea, se mentioneaza un atentat nereusit, comis de un politist ungur turmentat asupra avocatului Ioan Campian, care se afla pe mosia sa din Grosi. La Buzesti, o femeie omorata de un obuz, la Satu Nou de Sus politistii unguri din Baia Mare l-au impuscat pe Petru Secui, la Mocira, in 14 octombrie, au fost impuscati sublocotenentul in rezerva, invatatorul de limba romana Ioan Groze din Sieu, notarul Vasile Cherestesiu si multi, multi altii”, e enumerat directorul Arhivelor Nationale - Maramures.

Masacrul de la Moisei
Insa cel mai dur episod a fost masacrul comis de jandarmii hostisti in doua casute din lemn din Moisei. Acolo au fost executati 31 de romani, doi supravietuind in mod miraculos.

In 1980, directorul muzeului judetean de istorie, Valeriu Achim, i-a cerut actualului director al Muzeului de Etnografie, Gheorghe Robescu, pe atunci muzeograf, sa porneasca demersurile privind transformarea in muzeu a singurei case care mai exista. In urma documentarii, muzeografii baimareni au corectat erorile din primul monument ridicat chiar deasupra gropii comune, aflat langa actuala casa memoriala, si care consemna acolo au fost ingropati „29 de partizani romani”.

„In prima faza, monumentul din stanga drumului avea o placa comemorativa cu cei 29 de partizani si o stea rosie in varf. Noi am scos placa comemorativa si am dat jos steaua rosie. Mi-aduc aminte ca n-avea nimeni curajul sa dea jos steaua rosie si, pana la urma, un coleg de-al meu, George Maria Banu, a dat-o jos cu un baros, dupa care am pus acolo o stema a Romaniei pe care am luat-o din biroul primarului. Am pus si o placa comemorativa, in care spuneam ca acolo au murit 29 de oameni, dar nu partizani, ci membri ai unor unitati de munca fortata”, a declarat Gheorghe Robescu.

Satul a fost ars din temelii
In pofida faptului ca masacrul a avut loc in plina zi, in jurul amiezii, istoricul Gheorghe Robescu si localnicul Vasile Tomoioaga (76 de ani) au explicat motivatia numarului scazut de martori oculari.

„Satul fusese evacuat din cauza ca se apropia frontul si aproximativ 260 de case fusesera incinerate. Deci, in momentul in care a avut loc masacrul nu era aproape nimeni acolo. Un martor, cu care am discutat si eu, era fratele lui Elena Stetcu, femeia de la care am achizitionat noi casa pe care am transformat-o in muzeu. Omul se barbierea in casa si cand a vazut ca se opreste un camion si a fugit peste apa - la vremea respectiva casa avea o usa in spate”, a precizat Gheorghe Robescu.

Localnicul Tomoioaga, copil la vremea aceea, isi aduce aminte de momentul evacuarii satului. „Pa oameni i-o scos de aici si i-o dus la vreo 40-50 de kilometri, ca aici o batut tare «katiusa» rusilor, batea meter la meter. Si apoi o aprins comuna, o ars toata! O dat foc si la hondio lu’ Alexa lu' Iosca (n.r., cooperativa) si la fabrica din Viseu, la tat, nimic n-o ramas...”, a spus.

„Era un om inchegat in sange”
Pe atunci in varsta de 9 ani, Tomoioaga spune ca familia sa s-a retras in Sieu. „In cee' zi, noi am vinit cu mama, cu caruta, sa vedeam ce-i p-acasa. O fo' tat ars. Si am stat la fantana s-am adapat caii, cand am vazut ca din jos vin o ceata de oameni, vreo trizaci, tati insirati, si tri cenderi unguresti, cu pene, unu inainte si doi cu automatele inapoi. O fost zaua, pa la 11. Si la fantana i-o lasat sa poposeasca si o zas oamenii aceia cata mama: „Matusa, cumva n-ai spanz (n.r., planta toxica - aplicata pe piele, sub forma de cataplasma, grabeste vindecarea si alina durerea)? Sa ne dai sa tragem la picioare, ca ne duce la front.”. Apoi le-o dat incolonarea, ca-i duce la razboi. In sat nu era nime', pustii... I-o bagat in casa aceea si i-o impuscat. O zas ca le da mancare...”, a povestit Tomoioaga.

Impreuna cu mama sa, Vasile Tomoioaga a inoptat la niste vecini, „peste apa”. „Noaptea-ntr-o vreme, pa la 1-2, am auzat ciocanit la usa. Era un om inchegat in sange. Zace cata mama: „Matusa, aceia trizaci care ne-am dus, ne-o impuscat aici la Valea Hotarului. Ne-o bagat intr-o casa, ne-o impuscat si eu cum am stat jos o pticat pasta mine s-am stat pana n-am mai auzat nimic s-am iesit de sub ei”. El o vinit pa apa, ca era minat terenu', pana la casa ceie, la baba Suioaie. Si baba i-o dat izmene si camasa si s-o imbracat. Acela o fost Vlad Ion din Salistea. S-apoi o plecat acela in zorul zilei...”, isi aminteste Vasile Tomoioaga.

Pe langa intalnirea cu unul dintre supravietuitori, teribilismul varstei i-a dat ocazia lui Vasile Tomoioaga sa poata relata astazi si imaginile din casa mortii.

„Dimineata o intrat in sat rusii, cu tancuri, masini, calare pa vaci, pa boi, care pa ce. Si tati erau beti: „Votca, votca”. Numa' beau si mereau inainte. Si ne-am dus cu ei pana la Sieu, o zas ca vin fratii nosti. De acolo, am vinit iara acasa si mai cu un baiat de aici si ne-am dus la casa unde o impuscat oamenii, sa catam ceasuri la ei, ca nu erau ceasuri atunci. S-am ajuns acolo, erau oamenii cu fata-n sus, ochii deschisi, tat sange erau in gura si cand i-am vazut, n-am mai catat ceasuri, am fo' dusi, am fujit, ne-am temut de ei. S-am scos vitele apoi s-am stat aicea pe un deal, no”, a povestit Vasile Tomoioaga.

Ce “crime” au savarsit cei ucisi de hortisti?
Ce vina aveau cei 31 de oameni inghesuiti de jandarmii hortisti in casutele pipernicite din Moisei si impuscati cu sange rece? Propaganda Partidului Comunist Roman a acreditat idea ca erau partizani, adica luptatori pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, iar maghiarii, ca erau “tradatori”. In fapt, 27 erau muncitori romani din Mures si Cluj din detasamentul de munca de langa Leordina, obligati de hortisti sa execute constructii de aparare cu caracter militar.

„Acea unitate de munca fortata era condusa de un sublocotenent din judetul Mures, Bodonyi Kalman, care a avut o usoara afectiune cerebrala si a plecat la spital in Satu Mare. In lipsa acestuia, oamenii au incercat sa ajunga la casele lor si au fost prinsi”, a explicat Gheorghe Robescu.

Printre cei asasinati au fost si patru maramureseni din Viseu, Moisei si Sacel. „Celor doi din Viseu, Andreica Ioan Vivat si Vasile Ivascu Dragan, li s-au rechizitionat vitele de catre armata maghiara. Ei s-au dus la comandament sa-si primeasca vitele inapoi si acel comandant le-a dat un biletel pe care scria in ungureste: „Purtatorii acestui bilet sunt tradatori de tara”. Si cand au ajuns cu biletul la forul ierarhic superior, au fost imediat arestati. In ceea ce-l priveste pe Tomoioaga, singurul din Moisei, a adapostit un parasutist rus”, a precizat Robescu.

Dilema executiei
Batranul localnic Tomoioaga se intreaba si astazi de ce romanii, de cinci ori mai multi decat jandarmii maghiari, nu s-au impotrivit executarii sentintei capitale, chiar daca erau neinarmati? „O stat tri garzi, la capat, cu palarii verzi, turnate, cu pene mari, albastre. Ceia erau cenderi unguresti, cu automatele-n grumaz. Da ceia trizaci putea sa-i dezarmeze, ca nu era nimeni pa aici. I-o impuscat ca o fo’ romani si s-o aliat cu rusii”, crede batranul Tomoioaga.

Istoricul Robescu ia in calcul faptul ca muncitorii erau slabiti si nu exclude faptul ca ar fi fost bagati in cele doua case printr-un siretlic. Iar unul dintre supravietuitori, viseuanul Ivascu Vasile Dragan, a povestit ca n-aveau nicio sansa si l-a dat exemplu pe consateanul sau, Andreica Ioan Vivat, care s-a impotrivit, insa hortistii l-au strapuns cu baionetele si apoi l-au impuscat.

„Multi se intreaba de ce au fost executati in case. Pentru ca se apropia frontul si probabil vroiau sa amortizeze sunetul. Au fost bagati in casa, li s-a dat voie sa fumeze cate o tigara si apoi au fost informati ca au tradat statul maghiar si ca sunt condamnati la moarte. Cei doi supravietuitori, Vasile Peteanu din Cluj si Vasile Ivascu Dragan din Viseu, au scapat pentru ca au cazut altii peste ei si nu i-au atins gloantele. Peteanu a fost ranit la umar si la cap, deasupra urechii, avea un sant - i-am pus mana pe tampla si se simtea santul facut de glont”, a explicat Robescu.

“Parca plangeau si lumanarile”
Timp de 17 zile, nimeni nu s-a incumetat sa-i ingroape. „O stat acolo doua saptamani si jumatate, o-nceput a putrezi. S-apoi o fo' un nacajit de om, de pa un deal de aici, ii zicea Dumitru Balha, si omu' acela o vinit si-o facut o groapa doi pa doi. Si-i lua, da' sa rumpeau in doua, si-i ducea c-o roaba si ii arunca acolo, daraburi asa”, spune localnicul Tomoioaga.

„Era un miros infiorator. Boii de la carul cu care trebuiau sa-i duca la groapa comuna au refuzat sa se apropie. Si au fost pusi in niste cearceafuri si dusi cu o sanie. O zi intreaga a durat inmormantarea. In vara anului 1945, cateva sotii a celor impuscati au venit la Moisei si s-a tinut un parastas acolo, la groapa comuna. Una dintre femei povestea ca din cauza caldurii, lumanarile s-au curbat si au inceput asa sa arda cu capul in jos. Parca plageau si lumanarile...”, a spus Robescu.



Astazi, la Monumentul de la Moisei, urcand cele 44 de trepte care te apropie de cer, cate una pentru fiecare an dupa 1900, pentru a marca data masacrului celor 29 de romani fara vina, privirea iti salta pe cele 12 masti verticale, rugi inaltate spre cer, ca un Stonehenge maramuresean, numite de scriitorul Simion Pop “fastuoase si laice table de legi”. Conform acestor legi, transpunerea in cuvinte a simbolurilor primei si ultimei masti suna asa: “sa nu se mai traga in oameni nevinovati” si “sa nu mai existe lagare ale mortii”.
Sursa: Emm.ro

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii