Dor de românia,Dor de Maramures.

Nu e nici un secret: nu există nici un NOI şi EI. Românii noştri plecaţi în lumea largă suntem NOI, însă cu mai mult curaj să înfrunte vicisitudinile vieţii şi cu mai multă determinare în a reuşi în viaţă. Cei care-i fac "căpşunari" prin presă îşi jignesc propriile rude şi rostesc neadevăruri: printre aşa zişii căpşunari sunt intelectuali de rasă, oameni cu care ne putem mândri liniştiţi, foşti sportivi de marcă, foşti muzicieni, foşti ziarişti şi aşa mai departe.

Şi pentru că ne-am săturat de discursurile (a se citi, fie şi greşit gramatical, "di-scursurile") sforăitoare ale politicienilor, am pus mâna pe tastatură şi i-am întrebat pe cei plecaţi în lume ce simt ACOLO, de 1 Decembrie, ce simt de Crăciun şi de sărbătorile de iarnă departe de casă. Aveam în minte mişcătorul cântec al lui Tudor Gheorghe,

"Colindul celui fără de ţară":
Bate vântul, bate dinspre ţară
Suflă-n răni cu sare şi pelin
Bate vântul şi te-nchide-afară
Rudele în vizită nu vin..."

Mulţi maramureşeni plecaţi să îşi facă un rost în Spania,Italia e.t.c, nu vor să revină pe plaiurile natale. Motivul principal: situaţia financiară. De acolo. Comparativ cu cea din ţară.

SPANIA

• "Din angajat, am ajuns angajator"

"Am plecat din România cu mai bine de nouă ani în urmă. Aveam puţin peste 20 de ani şi am purces să îmi caut norocul. Munceam, alături de ceilalţi membri ai familiei, la aceaşi intreprindere. Banii nu au fost niciodată mulţi în România, iar pentru un tânăr cu aspiraţii, abia ajungeau să îţi asiguri necesarul de zi cu zi. Şi am pornit în lumea largă, ajungând în Spania. Am făcut de toate, am învăţat, am câştigat respectul oamenilor. Şi inima unei fete din Spania. Cu care m-am şi căsătorit şi avem un copil minunat, în vârstă de un an şi jumătate. Cu ajutorul ei dar şi cu forţele mele, din angajat am ajuns angajator. Am propria mea firmă, la care am angajaţi, în special, români. Aproape toată familia mea e aici. În mai puţin de zece ani înafară, am reuşit să îmi cumpăr aici propria locuinţă şi să îmi aranjez casa din ţară. Unde merg rar. Pot să îmi ajut părinţii şi trăim toţi bine. 1 Decembrie? Ştiu, e Ziua Naţională. Din păcate, nu am sentimente foarte profunde. Îmi amintesc cântecele patriotice şe care le intonam pe malul apei, cu familia mea. Mi-e dor de de oamenii dragi, dar nu vreau să mă întorc în ţară. Aici mi-am clădit viitorul şi am respect. Am totul", a afirmat Florin Lupşe.  

• "Pentru mine, patriotismul este un simplu cuvânt"

"Acasă este locul unde te simţi acasă. Pentru mine, patriotismul e doar un simplu cuvânt, atât şi nimic mai mult. Din păcate nu mi-e dor de ţară. Aici, în Spania, mă simt acasă. Aici locuiesc cu soţul meu, aici copilul meu merge la şcoală, aici s-a născut fiica noastră. Şi o ducem bine. Ne permitem concedii şi vacanţe la care în România nu am fi putut nici să visăm. În ţară eram doamna profesoară, cu un salariu de 10 milioane de lei (n.r. 1000 de lei), iar aici sunt femeie de serviciu cu 800 de euro. Şi îmi permit concedii şi vacanţe şi nu îmi număr banii la magazin întrebându-mă ce şi cât pot să cumpăr. Am frigiderul mereu plin şi nu ducem lipsă de nimic. Iar străinii se comportă frumos cu noi. După ce ajungi să le câştigi încrederea, după ce te cunosc, eşti de-al lor. Iar aici totul e diferit. Civilizaţia, oamenii, condiţiile de trai. Nu pot să zic că mi-e dor de România, sau că vreau să mă întorc. Nici măcar nostalgie nu simt, gândindu-mă la 1 Decembrie", a transmis, din Spania, maramureşeanca Ana Dumitrean, (35 de ani).

• "Românii sunt îndoctrinaţi"

"Am fost un patriot convins, până în urmă cu două luni. Am fost la adunările de la Alba Iulia, am trăit cu imnuri patriotice în sânge. Mi-am crescut copiii în spiritul patriotismului. Am iubit România, probabil încă o iubesc. Nu mă gândeam să plec din ţară. Am crezut că voi aştepta liniştit să ies la pensie, iar apoi să mă ocup de mine. Să pescuiesc. Să îmi cresc nepoţii. Să ies cu soţia mea. Să cutreierăm ţara. Totul s-a schimbat, când m-am trezit în şomaj. După 31 de ani munciţi în România, m-am trezit şomer. Până la pensie, trebuie să mai aştept câţiva ani buni. În 9 luni de zile, nu mi s-a oferit niciun loc de muncă, care să îmi permită să mă întreţin, să îmi ţin copilul la şcoală şi apoi la facultate. Şi atunci mi s-a ivit oportunitatea de a veni aici, în Spania. Stau cu ai mei, muncesc pentru ai mei. Sincer, mi-e dor numai de familia mea, de prieteni. Pot spune că românii sunt îndoctrinaţi, cum am fost şi eu", este de părere băimăreanul Zaharie Man (55 de ani).

SUA

• "Mie, sincer, nu mi-e dor de România"

"Locuiesc de trei luni în California Încerc (şi se pare că şi reuşesc) să-mi refac viaţa. Am plecat din România în august şi nu am de gând să mă întorc (decât în vizită, cândva). Unii spun că-s prea bătrână pentru asta(am aproape 42 de ani), alţii că-s nebună. O chestie e sigură: părerea lumii, în special cea a românilor care habar n-au cum e aici, mă lasă complet rece. De ce să-mi fie dor de România? Ia să vedem câte motive aş avea. Hmmm… cam puţine. Mai degrabă mi-e dor de unii oameni din ţara mea. Atât.
De poluarea din Baia Mare cu siguranţă nu mi-e dor, nici de frigul care, pe lângă că-ţi intră în oase, te mai şi face să-ţi rozi unghiile gândindu-te la factura pe care urmează să o plăteşti la gaz. De Crăciun să-mi fie dor oare? Nu prea cred. Becuri colorate şi tot felul de podoabe vezi şi aici, în California. Colindele din România s-au cam dus pe apa sâmbetei, se cam pierd obiceiurile, în schimb cresc preţurile produselor alimentare exact în această perioadă. Aşa ceva… probabil doar în România întâlneşti. Aici sunt reduceri masive la toate produsele, până şi cei mai amărâţi pot avea sărbători decente. Dar cea mai faină chestie de aici e… zâmbetul oamenilor. Toată lumea zâmbeşte. Oriunde. Oricând. Până şi cei fără adăpost zâmbesc şi sunt amabili. Adevărul e că nu ai idee cine e tipul în tricou mototolit sau decolorat care mănâncă un hamburger la colţ de stradă. Poate fi un milionar. Sau un tâmplar. Nu există o modă anume, totul e lejer. Americanii sunt relaxaţi pretutindeni. Şi asta contează mult, cel puţin pentru mine. Vreţi exemplu? Am fost într-o biserică ortodoxă îmbrăcată cu o pereche de pantaloni largi, cu buzunare. La început n-am vrut să intru, doar eram cu sechele pe creier din România şi mă gândeam că-mi aruncă preotul o privire de-mi vine să tot ies. Ei bine, nici vorbă. Pe lângă că a vorbit cu mine de parcă aş fi fost cea mai zeloasă enoriaşă, am primit şi o cruciuliţă şi puţină smirnă într-o cutiuţă. Nici nu i-a păsat de pantalonii mei largi sau de tricoul cu nu ştiu ce inscripţie. Când am plecat din România, eram şomeră. Aşa sunt şi acum. Dar nu ştiu cum se face că aici mănânc mai sănătos, dorm mai bine, fac sport şi zâmbesc foarte mult every day. Asta se întâmplă când ţi se zâmbeşte şi când vezi oameni relaxaţi şi calmi în jurul tău. Sincer… îmi amintesc feţele românilor - încruntate, crispate, de-a dreptul constipate. Chiar acum nu aş vrea să le văd iar. Sau să-mi spună că da, eu îmi permit să zâmbesc, doar trăiesc în America (şi strâng din dinţi de invidie sau zâmbesc perfid).
Oameni buni, sincer, nu mi-e dor de România. Şi n-aveţi decât să mă judecaţi. Pentru că, între timp, eu o să mă bucur de soarele californian şi o să zâmbesc în continuare." scrie Simona Dumitrean, din Statele Unite.

OLANDA

• "Îmi lipseşte Crăciunul..."

"Dacă e să-mi fie dor de ceva, cu siguranţă mi-e dor de zilele dinaintea Crăciunului, cu mama şi alte femei bucătărind şi gătind... mi-e dor de mirosurile acelea, de toate bunătăţile. Nu am nici un feeling pentru ziua de 1 decembrie, trebuie să recunosc, dar pregătirile dinaintea Crăciunului îmi lipsesc..." spune Manuela Van Dooren din Olanda, băimăreancă cu rădăcini în satul Plopiş.

BOLOGNA (ITALIA)

• "Nevoiţi să luăm drumul străinătăţii"

"22 DECEMBRIE 1989. O dată care a rămas în istoria neamului românesc. O zi în care noi, românii, ne-am cucerit dreptul la libertate, dreptul la o viaţă mai bună, o zi în care şi-au pierdut viaţa părinţii noştri, copiii noştri, sute de români care au avut curajul să stea în faţa armelor. A fost o zi în care am început să visăm, să vedem luminiţa de la capătul tunelului, să sperăm într-o viaţă mai bună. Au trecut de atunci 20 de ani în care din tot ceea ce am visat şi am sperat s-a ales praf si pulbere.
N-am crezut niciodată că după 20 de ani de la Revoluţie să fiu nevoit să scriu aceste rânduri dintr-o ţară străină şi nu înn ţara în care m-am născut şi am copilărit... Şi asta mulţumită vouă, "actorilor" din lumea politicii româneşti! (îmi vine greu să le spun "oameni").
Mulţumită vouă, milioane de tineri am fost nevoiţi să luăm drumul străinătăţii şi să ne părăsim copiii, soţiile, părinţii şi prietenii, dar mai ales să ne părăsim ŢARA noastră! Mulţumită vouă, mulţi dintre noi suntem nevoiţi să ne petrecem sărbătorile de iarnă departe de familiile noastre şi să colindăm printre străini... Mulţumită vouă, România a ajuns să fie un morman de mizerie şi sărăcie, o ţară care a avut tot ceea ce avea nevoie pentru a deveni Cineva în Europa!
Adevărul este că v-aţi bătut joc de noi... v-aţi bătut joc de încrederea pe care v-am dat-o. Timp de 20 de ani, n-aţi făcut altceva decât să vă umpleţi voi buzunarele..." scrie Doru Buşecan, băimărean, azi şofer în Bologna (Italia).

PHOENIX, ARIZONA (SUA)

• "Oricât de bine ne-ar fi aici, ducem dorul României"      

Liana şi Gheorghe Leşe sunt doi tineri maramureşeni care au părăsit România în urmă cu 7 ani. Nici nu li se uscase bine cerneala pe diploma de licenţă şi au şi zburat peste Atlantic. Au plecat pentru o vară şi nu s-au mai întors, pentru că ştiau că România nu le poate oferi nici măcar un sfert din ceea ce ei pot realizat acolo, prin muncă şi seriozitate.
"România, «ţara mea de glorii, ţara mea de dor», ţara tuturor posibilităţilor, locul în care ce e anormal e normal şi normal ce e anormal, ţara în care necinstea e la loc de cinste şi incultura conduce, şi totuşi aş minţi să spun că nu duc dorul locurilor unde am copilărit şi am crescut, familiei şi prietenilor, a sărbătorilor, a oamenilor simpli şi înţelepţi de la ţară. Aici, departe de ţară, dorul trece direct proporţional cu trecerea timpului, dar revine tot mai accentuat în perioada sărbătorilor şi de fiecare dată când se petrece un eveniment însemnat în familie, pentru că familia este singurul lucru care ne ţine legaţi de România, care nu ne lasă să uităm de unde am plecat, care ne dă putere să mergem mai departe şi să trecem peste greutăţi."

• Niciodată un Crăciun în Arizona nu va fi ca unul petrecut în Maramureş

"Străinătatea te schimbă. De cele mai multe ori, vezi lucrurile altfel. Oricât de mult încerci să compari şi să trăieşti sentimentele de altădată, e dificil să păstrezi obiceiurile din România. Niciodată un Crăciun în Arizona, căci aici locuim noi, nu va fi la fel ca unul în Maramureş, oricât de mult am încerca să cream atmosfera de acasă. Aici sărbătorile sunt foarte simpliste şi nu reprezintă nimic altceva decât cumpărături la infinit şi cadouri. Ne este dor de România. De fapt, nu de România în sine, ci de anumite locuri care au o influenţă foarte puternică asupra noastră, casa părintească, locul unde, după cum spunea Creangă, «am făcut ochi», părinţii, fraţii, rudele şi prietenii. Ei nu au dispărut din sufletele noastre. De câte ori ni se face dor ne întoarcem la amintirile ce ne leagă de casă, cu bucurie şi cu speranţa că într-o zi se va schimba ceva şi în România, ceva în bine, că în rău am văzut, şi vom putea reveni acasă fără nostalgia lucrurilor ce le lăsăm aici…
…Nu ne-am rupt total de România, dar din ce vedem la televizor şi ne spun românii de acasă, în ultimii 20 de ani România s-a transformat mult, dar mentalitatea a rămas aceeaşi. Românii bat pasul pe loc. Nepotismul, pilele şi mentalitatea, faptul că trebuie să dai ca să primeşti, aştepţi să primeşti ca să faci ceva, ţin românii blocaţi într-o nebuloasă. Bineînţeles că nu există pădure fără uscături şi aş fi nedrept să spun că toţi sunt la fel, dar marea majoritate se regăseşte în acest cerc vicios care, spre surprinderea mea, reuşeste în cele mai multe cazuri să-i convertească şi pe cei reîntorşi din SUA acasă. Suntem mulţi plecaţi, unii definitiv, alţii încă cu gânduri de întoarcere, dar oricât de bine ne-ar fi aici, toţi ducem dorul României, a familiei în primul rând, a Crăciunului cu miros de sarmale şi cârnaţi, a colindului pe uliţile înzăpezite ş.a. Aceste lucruri ne trezesc amintiri plăcute tuturor românilor de aici, ori de câte ori ne întâlnim", a mărturisit Gheorghe Leşe (Phoenix, Arizona).

Iată doar câteva mostre de gândire venite de la românii noştri împrăştiaţi prin toată lumea. S-au dus de nevoie, să-şi câştige pâinea, să-şi facă o viaţă mai bună. Aici nu li s-a dat şansa asta. Nici nouă, celor rămaşi, România nu ne dă şansa să fim mai mult decât un popor ce subzistă. Asta e, trec generaţii de sacrificiu, una după alta, deşi era vorba de una singură, ziceau politicienii.
Dar peste toate, Numai de bine, românilor de-aici şi de pretutindeni!

Sursa: Maramuresul Online

Maramuresul Online