Arta prelucrării lemnului în Maramureş

Încărcat de istorie şi cultură, cu un peisaj natural deosebit, acest legendar colţ de ţară este păstrătorul unui inestimabil tezaur de artă populară. În Maramureş, prin harul omului din vremuri imemoriabile, lemnul
s-a transformat în case, bisericuţe şi porţi unicat, la care strămoşii se adunau şi-şi depănau amintirile sau îşi împărtăşeau greutăţile vieţii.
Într-un asemenea cadru al Maramureşului Voievodal a ajuns delegaţia profesorilor din Olanda, Germania, Ungaria şi Austria, aflaţi în vizită la Şcoala Generală nr.7 din Vişeu de Sus. După vizita prin lumea satelor şi oraşelor maramureşene, şeful delegaţiei, EEIKE TEISTSMAN, a declarat: "Bătând drumurile Maramureşului, am descoperit dragostea oamenilor pentru lemn, pentru care au un adevărat cult. Am văzut aici case, porţi, biserici, troiţe, tot felul de construcţii şi obiecte din lemn lucrate cu multă migală şi dragoste. Am mai văzut în duminici şi sărbători în satele prin care am trecut frumuseţea şi splendoarea portului popular, purtat de la copii până la cei mai în vârstă, când ieşeau de la biserică. Cred că sunteţi singura ţară în care oamenii îşi poartă cu mândrie portul lor din străbuni. E minunat să vezi atâta dragoste pentru meleagurile natale, pentru portul popular, pentru cântecul şi dansul naţional".

Turistul român şi, mai cu seamă, cel străin, când pătrunde în Maramureş este întâmpinat la tot pasul de un specific cu totul aparte, care se concretizează în artă, grai, cântec, dans şi port. Aşa se şi explică numărul mare de turişti străini care trec prin Maramureş cu ocazia sărbătorilor cu tradiţii vechi, ce marchează toate cele 4 anotimpuri: Tânjaua (pe Valea Marei, la sfârşitul lunii aprilie), Hora la Prislop (în a doua duminică din august), Festivalul obiceiurilor şi datinilor de iarnă (la Sighet, de sărbătoarea Crăciunului). Prin datinile şi obiceiurile transmise nealterat din generaţie în generaţie, Maramureşul rămâne leagănul nesecat de tradiţii, păstrător al obiceiurilor străbune. Maramureşeanul a ştiut să îmbine în prelucrarea lemnului ceea ce este necesar vieţii cu ceea ce îi bucură privirea şi inima. El şi-a făcut casa, poarta monumentală, care exprimă, ca un blazon, rangul său în comunitate. Porţile au fost comparate adesea cu veritabile arcuri de triumf pe sub care treceau cu demnitate localnicii mândri de originea lor nemeşească. Ei ridică din lemn biserici, troiţe, cruci pe morminte, prin care se leagă de moşii şi strămoşii lor.
În sfera activităţilor de zi cu zi, oamenii de aici şi-au făcut plugul, furcile şi greblele, carul şi sania, găleţile, bărbânţele, ştiubeile. Lemnul este prezent în casă prin întreg mobilierul: masă, pat, scaune, laiţe, leagăne, coveţi, blide, linguri, lăzi etc. Din lemn sunt uneltele prin care se confecţionează îmbrăcămintea: meliţa, suveica, fusul, răşchitorul, războiul de ţesut, cu toate componentele sale. Cu alte cuvinte, lemnul este prezent în întreaga viaţă a oamenilor din Maramureş. Cei care prelucrează lemnul îmbină utilul cu plăcutul. Ei folosesc motive decorative care simbolizează aspecte din viaţa lor, cu credinţele, bucuriile şi necazurile vieţii de toate zilele. Aceste motive le găsim încrustate pe case, biserici, troiţe, mobilier, dar şi pe obiecte mai mici, pe pecetare. Alături de construcţii precum biserici, case, porţi, monumente funerare sau comemorative,  lemnarii maramureşeni au mai construit pentru comunitatea în care trăiesc: mori,  pive, vâltori, care au jucat şi joacă un rol deosebit în viaţa satelor maramureşene. Casele sunt o construcţie din lemn, din două încăperi, tinda şi casa, mai târziu cu trei - tinda, cămara, casa (camera de locuit). Pereţii caselor sunt din bârne late şi groase, cele de stejar fiind cioplite cu securea şi finisate cu barda, cele de brad sau molid sunt lăsate rotunde. Mai târziu apare şatra cu stâlpi ciopliţi şi ornamentali,  formând diferite arcade. Acoperişul este foarte înalt şi pe el sunt bătute draniţe din brad, la două rânduri. Înclinaţia favorizează scurgerea apelor şi a zăpezilor abundente, caracteristice iernilor din Maramureş. În interior gasim masa, aşezată în colţul din dreapta, apoi laviţele, cât peretele de lungi,  sub geamuri, rude de zestre pe care stau expuse cergile şi ştergările, lada de zestre în care se păstrau veşmintele fetelor, dulapul apărând mai târziu, blidarul cu frumoasele blide ce împodobeau pereţii (vândute, nu demult, străinilor, pe câtiva lei, ca şi icoanele pe sticlă şi de lemn) războiul de ţesut cu accesoriile sale.

Fiecare casă ţărănească este un mic muzeu în care fiecare obiect prezintă o mărturie din evoluţia vieţii şi civilizaţiei pe aceste locuri. Maramureşenii sunt oameni credincioşi, îşi respectă semenii, ţin la unitatea familiei, sunt oameni harnici şi ospitalieri. După truda de peste săptămână,  duminica şi în sărbători se adună în biserici, unde, de la pruncul cel mic şi până la cel mai vârstnic,  vin spre a se ruga şi mulţumi lui Dumnezeu. Acestea sunt construite din lemn şi se compun din:  pridvor, pronaos, naos şi altar, aşezate pe fundaţie de piatră, cu turle suple şi lungi la capătul vestic al clădirii, sunt adevărate bijuterii, foarte multe pe lista de patrimoniu mondial UNESCO. La aceste biserici, există un raport care se stabileşte între trei elemente: lungimea corpului bisericii, înălţimea ei şi înalţimea turnului şi după acest raport se apreciază eleganţa şi armonia lăcaşului de cult. Universul etnografic maramureşean mai cuprinde poarta, pe lângă care nu poţi trece nepăsător. Ea este construită în general pe trei stâlpi cu un "fruntar" (pragul de sus al porţii) din lemn de stejar având hăizaşul (acoperişul) acoperit cu şindrilă. Cei mai înstăriţi aveau asemenea porţi cu deschidere la două aripi, ţăranii cu ranguri de nobleţe, nemeşii, oamenii mai simpli, nu aveau decât vraniţa, cu deschidere la o singură aripă, confecţionată din pari paraleli, pe o ramă dreptunghiulară şi o scândură diagonală care o fixa. Motivele sculpturale sunt foarte variate: pomul vieţii, simbol al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, adesea asociat cu alte motive, cercul, cercuri concentrice, cercul tăiat de cruce, roata cu spiţe, romburi, rozete, motivul şarpelui (păzitorul gospodăriei) funia, vin să completeze gama elementelor ce înfrumuseţează stâlpii porţilor  maramureşene. Pentru ţăranul de aici, trecerea pe sub hăizaşul porţii este un act ceremonial, purificându-se mental de relele lumii, pentru a intra curat în universul casnic al gospodăriei şi familiei. Frumoasele porţi din lemn chiar şi în satele cu deosebită tradiţie şi gardurile din nuiele împletite care împrejmuiau şi delimitau gospodăriile tind să fie înlocuite cu cele de beton (garduri) şi apoi de fier, se poate vorbi astfel de tendinţa fiecăruia spre o nouă calitate a vieţii. Respectul pentru credinţă în Maramureş îl observăm şi din faptul că atunci când omul trece pe lângă o troiţă se descoperă, făcându-şi semnul crucii, mai ales cei vârstnici şi femeile. Când treci pe lângă o troiţă şi te închini înaintea ei, parcă simţi că te aproprie ceva de ea, parcă o energie te atrage, îţi dă mângâiere, linişte şi speranţă. Troiţele sunt amplasate la bifurcaţii sau intersecţii, unde se crede că spiritele răului au puteri sporite şi pot pune stăpânire pe drumeţi, ori rostul amplasării acestor troiţe la răscrucea drumurilor este tocmai de a alunga spiritele rele. Troiţele mai pot fi aşezate la intrarea în localităţi. Rolul lor este de a proteja întreaga comunitate de răul ce vine din exterior. La părăsirea localităţii de către oricare locuitor, acest tip de troiţe are menirea de a-l îndruma şi de a fi de ajutor până la revenirea acasă. Troiţele sunt nelipsite din curţile bisericilor. Ele reprezintă emblema monumentelor religioase de o valoare artistică şi spirituală incontestabilă. Aici se fac slujbe de pomenire  şi preoţii le sfinţesc când are loc sărbătoarea "Înălţarea Sfintei Cruci" din 14 septembrie. Mai întâlnim troiţa de familie în gospodăriile care au o stare materială mai bună şi oamenii sunt foarte credincioşi. Ctitorii lor mulţumesc astfel lui Dumnezeu pentru sănătate şi belşugul din familie, troiţa fiind şi un loc de închinare şi rugăciune. Meşterii populari din satele maramureşene confecţionează şi asamblează aceste troiţe necesare şi folositoare întregii comunităţi. Ei au un adevărat cult al lemnului şi ştiu să îmbine când îl prelucrează ce este necesar vieţii de zi cu zi cu ceea ce poate să le bucure ochii şi să le delecteze inima. Troiţa-cruce reprezintă unirea dintre spiritual şi material, ea este o metaforă a însăşi dublei noastre naturi: duhovnicească şi pământeană.

Păstrat într-un săculeţ din pânză albă din lada de zestre, printre  ţesăturile înflorate cu miros de busuioc, pecetarul (prescurnicerul sau pristornicul) acest obiect de cult nelipsit din casele sătenilor, este utilizat doar de femei în marcarea pâinii rituale (a păştilor şi a prescurilor) confecţionat de regulă din lemn, cu înălţime cuprinsă între 10-20 cm, este compus din două segmente. În partea inferioară, de formă paralelipipedică sau trunchi de piramidă, este încrustat (incizat) un înscris religios IC-XC-NI-KA sau IS-NS-NI-KA, însemnând "Iisus Hristos învinge". În ritul "sigilării" prescurilor, aceasta poartă pecetea literelor sacre. Partea superioară, cu motive ornamentale şi forme de rit creştin, simbolizează cruci, troiţe, rozete, romburi simple şi concentrice,  spice de grâu sau pomul vieţii stilizat; este şi partea de care se prinde în momentul pecetluirii pâinii. Cât priveşte compoziţia ornamentelor, acestea sunt extrem de variate, aproape fiecare piesă este unicat. Sub formă de colecţii, ele alcătuiesc adevărate galerii de artă. În zilele noastre, practica s-a cam pierdut, dar, din fericire, s-au păstrat câteva colecţii valoroase: ale fraţilor Victor şi Iuliu Pop, precum şi a preotului Mircea Antal din Breb, făcând parte din patrimoniul Muzeului de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare. O impresionantă colecţie găzduieşte şi Muzeul Orăşenesc de Istorie şi Etnografie din Vişeu de Sus, donaţie a profesorului de istorie şi muzeograf Ion Ţelman.
Tot în satul Breb, ultimul de sub Creasta Cocoşului şi de sub vârful Gutâi, la cumpăna apelor între Valea Marei şi cea a Cosăului, trăieşte Pop Petru zis Niţă, care este cel mai priceput meşter de pecetare din ţară. Inspirat din motive tradiţionale, el alcătuieşte un univers de figurine, cu unelte rudimentare, operele sale având fineţe de filigran. Un mare cunoscător al sufletului lemnului cât şi al sufletului nostru, el a ajuns la frumoasa vârstă de 80 de ani. Pe această cale îi dorim sănătate şi ani mulţi.
Meşteşugul prelucrării lemnului în Maramureş a trecut din moştenirea celor care au fost la cei care sunt şi continuă să fie făuritori ai acestei arte. Ei sunt aceia care construiesc în ţară şi străinătate case, biserici, troiţe, ducând mai departe acest meşteşug. 


Sursa: Maramuresul Online
Maramuresul OnlineMaramuresul Online

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii